marți, 13 noiembrie 2007

[sarutul iudic al vietii]

ceva nu se leaga.
ceva trist ajunge pana la mine.
unde ma cauti tu, viata?.
nu vezi deznodamantul asa fortat atasat acestei povesti frumoase?
saruta-ma si taci.!


La Cafenescu e despre prietenie si cultura.
Asa a inceput totul. Aproape toamna sau aproape ceva fierbinte intr-un gust dulce-prajit, cacao, cafea, lapte, canapele rorii, negre, carti, filme, teatru,spectacole... intr-un albastru de cafenescu. Sa vii sa bei ceva aici! Sa aduci un text, o chitara, fotografii, poeme! Sa citesti o carte! Sa-ti asculti muzica! Sa ne spui o poveste, povestea ta, povestea strazilor triste care se pierd in zugraveala Bisericii imprietenita cu Dumnezeu.
La Cafenescu e un loc la numarul 33, o scurta-bogata istorie (dar pana aici), un anotimp colorat perfect, imbibat gratios cu toata nostalgia de acasa, cand te ratacesti usor prin Bucuresti.
Acum visele noastre se destrama aici ... LaCafenescu se inchide!!! Cu regrete si respect pentru cei 4 ani impreuna va spunem: Adio Mon Cher!

La Cafenescu



Dragi prieteni,

In sfarsit ne-am facut blog! Din pacate prima postare e si cea mai trista pe care am fi putut-o noi impartasi cu publicul larg.
De-alungul celor patru ani de existenta, La Cafenescu a fost un cuib in care am nascut, am protejat si am ascuns vise. A fost un loc in care i-am intalnit pe cei indragiti, in care ne-am intalnit cu noi, in care ne-am izolat de Bucuresti sa ne legam ranile sau ne-am prezentat prima oara unui public sa ne impartasim trairile interioare cele mai contemplate. Ne-am alinat blanda sfasiere a diminetii cu rugaciuni dimineata de dimineata si lacrimi de dor de rai si ne-am dat palme calde pe spate cand am reusit sa inspiram un vis de indeaproape. Ne-am lasat viata indulcita de zaharul din cafeaua facuta de staff si voluntari, cu cidru sau zambetele celor ce se bucurau de viata aici. La Cafenescu se intalneau toate drumurile noastre ratacitoare de pe strazile din Bucuresti si aici ni se abureau lentilele iarna cand veneam sa ascultam colinde. Am devenit si ceva mai intelepti de cand am aflat de acest loc la discutii pe teme variate sau mai critici delectandu-ne retinele la diverse expozitii de fotografie si pictura. Dar ceea ce ramane in noi este spiritual care a insotit acest loc si oamenii din el, spirit ce nu poate fi descris mai bine decat prin cuvintul acasa; aparte sau apartenenta. La Cafenescu a fost la fel de mult pentru voi cat a fost pentru noi. Suntem siguri ca Dumnezeu a pus lucruri minunate inaintea noastra si a voastra ce asteapta sa fie descoperite si savurate.
Dragi prieteni, cu acest mesaj, o parte din noi moare… Acum visele ne sangereaza… La Cafenescu se inchide!!! Noi, cu lacrimi in ochi va spunem:
Adio, mon cher!
PS: Sambata, 17 noiembrie este ultima zi! Pana atunci si mai ales atunci va asteptam!

despre ce e vorba prietene...

luni, 12 noiembrie 2007

Seara de miercuri

Seara de miercuri. Portocaliul violent imi izbeste lumea invaluind-o intr-o culoare stranie. Merg pe strada. O florareasa grasa, asezata pe un scaun, isi priveste plictisita musterii. Un barbat exotic isi striga discret marfa de calitate “Telefoane mobile”. Trei pustani, cu ghiozdane mari in spate, chicotesc in timp ce sorb din priviri coperta numarului din septembrie al revistei Playboy, afistata pe usa rosu aprins a unui chiosc cu personalitate: “Buna mai e asta frate! Ce-as f…”. Doua masini ciocnindu-se le distrage atentia. Incepe un spectacol adhoc…success garantat: soprane, tenori si basi, pe un fundal ritmat de claxoane, isi transmit mesajul; publicul comenteaza inflacarat prestatia artistilor. O tiganca imi da tarcoale si intr-un final indrazneste: “Hai maica sa iti ghicesc! Ca ai ochi frumosi!” Refuzul o determina sa schimbe strategia: “Da-mi si mie o mie de lei, ca sa imi iau o paine!”. Un miros proaspat de parfum ma determina sa intorc privirea dupa o dama bine care trece absent pe langa mine.
“Dumnezeu cand m`am nascut mi`a spus / K o sa`mi dea de sus / Mult noroc si bani cu furca sa`i intorc / Sa am putina rabdare / K`mi trimite o ursitoare / Sa`ma urseasca de bine /Sa stea norocul la mine” sunt vorbele evanghelizatoare ce se indreapta din telefonul unui cetatean catre urechea dreapta intre timp ce urechea stanga se bucura de o linie melodica mult mai apocaliptica: “Eu sunt bomba nucleara / Distrug tot ce ma`nconjoara / Am cea mai mare valoare / Cine ma supara moare”.
Doi indragostiti isi etaleaza sentimentele in plen: zdrobiri de buze, maini alunecoase si sunete afrodisiace. Proiectia lor in viitor, o pereche de batranei, ii priveste dezgustata si trece mai departe.
“Baiatu’ esti simpatic! Nu vrei sa ne cunoastem mai bine!” imi spune, in trecere, o voce blonda. In zare un macho autohton incearca sa impresioneze domnisoara cocheta, care urca in sarmantul Mini, cu un fluier prelung si o expresie spirituala: “Nu vrei sa ma plimbi si pe mine cu masina”, dar primeste doar o privire necrutatoare si un frumos spate perfect conturat.
Succesiuni de rosu, galben si verde coordoneaza invazia de miloane de cai ce alearga frenetic, condusi de cowboys moderni, pe strazile orasului de acum cufundat intr-un albastru inchis. Oameni obositi, vioi, tristi, veseli, albi, negri, mici, mari, slabi, grasi furnica in milioane de directii necunoscute. Iubesc acest furnicar cu care ma confund zi de zi, ii iubesc nuantele de gri si negru si galben si roz, ii iubesc agitatia si haosul, iubesc mirosul de friptura la gratar dintre blocuri si manelele care ma anesteziaza de fiecare data cand le aud; iubesc trasura incarcata cu fiare vechi si parcata langa CLK-ul decapotabil. Dar in aceasta seara doresc ca albastrul inchis al cerului sa imi fie aproape, negrul noptii ce va venii sa fie palpabil, rosul semafoarelor tangibil, sa pot tine in mana galbenul becurilor ce lumineaza griul asfaltului, si ca strainii sa imi devina prieteni. Ma opresc, il privesc si ii spun: “Adio! Mon cher! Ma duc la Cafenescu”